Genetica si Vitalitate
Fiecare crescător doreşte să aplice un astfel de sistem de reproducţie, care să-i permită obţinerea unui număr cât mai mare de campioni. Pentru aceasta căutăm fiecare, pe măsura înţelegerii sale, să punem în practică cunoştinţele obţinute empiric sau prin intemediul Geneticii.
La prima vedere, aceasta apare foarte simplu, dar în momentul când dorim să tercem la aplicarea în practică a acestor cunoştinţe, ne aflăm în faţa unui exerciţiu aproape imposibil.
În faţa problemelor puse de porumbelul voiajor, vom ajunge repede la concluzia că aici avem de a face cu două feluri de caractere:
În prima grupă intră caracterele calitative, acestea fiind determinate de o singură pereche de gene, aflate la un anumit locus pe cromozom. În această categorie intră caractere, cum ar fi: culoarea penajului; desenul penajului; culoarea irisului; numărul de remige principale ale aripii, etc., aceste caractere fiind uşor de urmărit în practică, atât ca manifstare a lor, cât şi a eredităţii lor, aceasta făcându-se în conformitate cu Legile lui Mendel.
În cazul acestor caractere avem de a face cu mai multe gene, ALELE, care determină un anumit caracter, genele alele aflându-se în relaţii de dominanta-recesivitate unele faţă de altele, uneori având chiar de a face cu adevărate scări sau serii de dominanţă. Aici aş da exemplul desenului penajului, apărând următoarea serie de dominanţă: unicolor, colorat complet > solzat închis > solzat > dungat, cel mai dominant fiind unicolorul. Acest lucru este relativ simplu de urmărit, astfel: din doi porumbei dungaţi vor rezulta întotdeauna porumbei dungaţi, numai în cazuri de excepţie vor apărea SCHALY fără dungi, pe când din porumbei unicolori sau solzaţi pot rezulta atât unicolori, solzaţi, cât şi dungaţi, aceasta în cazul când caracterul se află în stare de HETEROZIGOŢIE.
Mai simplă este situaţia în cazul culorii penajului, aici având în principal, culoarea roşie dominând, culoarea neagră, apărând şi aici unele mici complicaţii datorită culorii roşu recesiv, a albului care poate fi şi dominant şi recesiv. În cazul culorii irisului problema este şi mai simplă, culoarea galbenă fiind dominantă asupra culorii albe.
Aceste aspecte pot fi urmărite cu mare uşurinţă şi ne produc chiar plăcere, când ne dăm seama că putem înţelege aceste aspecte ale eredităţii şi ne bucură faptul că le putem influenţa în practică, sau cel puţin putem calcula procentul de porumbei care vor avea caracterul dorit, în mod statistic. Dar în momentul când privim aceste aspecte prin prisma cerinţelor puse pentru un bun porumbel voiajor, vedem că sunt aproape lipsite de importanţă, neoferindu-ne un mare sprijin în reproducerea unor urmaşi valoroşi. De aceea nici nu voi intra în amănunt în ceea ce priveşte Legile lui Mendel, aceste aspecte putând fi consultate în numeroase cărţi. Totuşi, în cazul unor familii (rase) de porumbei voiajori, şi caracterele calitative ne pot fi de ajutor, în cazul când apare un LINKAGE între genele care controlează un anume caracter calitativ cu genele care determină anumite caractere cantitative urmărite la porumbeii voiajori. În aceste cazuri se pot face asocieri în cadrul unei anumite familii între porumbeii buni zburători şi unele caractere calitative, dirijând şi reproducţia cât şi selecţia pe acea direcţie.
Acestea fiind zise, ajungem şi la aspectul cel mai important în cadrul muncii de reproducţie, şi anume la caracterele cantitative. Aceste caractere, spre deosebire de cele calitative, nu mai sunt determinate de acţiunea unei singure perechi de gene, ci de interacţiunea favorabilă a unui mare număr de perechi de gene. În cadrul acestor caractere nu mai apare în fenotipul indivizilor o variabilitate, “în trepte”, ca în cazul caracterelor calitative, ci apare o variabilitate continuă, de la manifestarea puţin satisfăcătoare a caracterului respectiv şi până la cea excepţională.
În această categorie intră foarte multe caractere, multe dintre ele fiind de interes deosebit în reproducţia unor indivizi valoroşi. Printre acestea aş enumera: masa corporală; calitatea penajului, musculaturii şi a osaturii; simţul de orientare; instincte nealterate; inteligenţa; caracterul; viteza; rezistenţa fizică; rezistenţa la boli şi infecţii; capacitatea de a acumula energie din puţină hrană; etc.
În cazul primelor caractere, care privesc masa, penajul, musculatura şi osatura, avem de a face cu nişte factori palpabili, care pot fi observaţi şi constataţi în practică. În cazul celorlalte caractere, care pentru un bun porumbel voiajor sunt esenţiale, avem de a face cu caractere care sunt mai greu observabile, dar care toate grupate la un loc pot fi incluse în coceptul de vitalitate. Auzim de multe ori în cercuri columbofilediscutându-se foarte aprins despre vitalitate, fiecare vorbind despre aceasta, dar înţelegând-o în felul său propriu. Nu doresc aici să pretind că voi da o definiţie exactă a vitalităţii şi nici nu este acesta scopul meu.
Privind problema în ansamblu, prin vitalitate înţelegem putere de viaţă, sau, mai bine zis, capacitatea de a supravieţui. Aceasta este principala caracteristică cu care este înzestrată în Natură fiecare specie, iar selecţia naturală se face tocmai pe baza acestui principiu. Privind problema în acest mod, natura ne oferă “pe tavă” speciile care trăiesc în sălbăticie, deja gata selectate conform principiului vitalităţii. Bineînţeles că în cadrul fiecărei specii, în natură, se nasc şi indivizi mai puţin vitali, dar tocmai prin selecţia naturală aceştia vor fi eliminaţi. Problema apare însă la rasele de animale domestice, care nu mai sunt supuse factorilor externi “aspri”, oferiţi de Natură, şi a căror selecţie s-a făcut de către om, după alte criterii (se urmăreşte obţinerea unor caracteristici dorite de crescător) şi nu în exclusivitate după vitalitae. Totodată, când vorbim despre vitalitatea unui individ sau a unei populaţii, trebuie să avem în vedere şi posibilii FACTORI LETALI aflaţi în “bagajul genetic” al respectivului individ sau populaţie. Aici trebuie avut în vedere că majoritatea acestor factori sunt determinaţi de anumite gene recesive care “stau ascunse” pentru a se manifesta doar în starea de HOMOZIGOŢIE. Aici, printr-o selecţie asiduă şi atentă, se pot înlătura toţi aceşti factori letali. Acesta este scopul selecţiei, ca în întreaga “grădină a genelor” să se facă curăţenie şi să fie eliminate toate buruienile.
În cultura porumbului s-a observat că, prin cultivarea sa de către ţăranul obişnuit, într-un anume lan se observau foarte multe plante degerate, care micşorau mult producţia globală a acelei specii de porumb. În acest domeniu este foarte interesant experimentul americanilor EAST şi JONES, care au autofecundat timp de doisprezece generaţii aceeaşi specie de porumb. La început au apărut puţini factori letali, dar pe parcursul anilor au apărut tot mai multe plante degenerate şi diferite ca fenotip. În această perioadă au fost eliminate toate plantele care prezentau deformări şi deviaţii de la fenotipul dorit, astfel, după cea de-e opta generaţie, începând deja ca procentul acestora să descrească. Cultivându-se în continuare, numai din plantele sănătoase, s-a ajuns ca după douăsprezece generaţii să se obţină o cultură sănătoasă şi uniformă ca fenotip. Din acest exemplu se poate vedea cum s-a efectuat “curăţirea bagajului genetic” al populaţiei respective de porumb de factorii letali. Astfel de “linii pure” se folosesc apoi la obţinerea hibrizilor de înaltă productivitate.
Un exemplu similar este dat de către Dr. HAGEDOORN, care a cultivat o linie de şoareci albi, timp de peste treizeci de generaţii, numai în împerecheri frate cu soră, rezultatul fiind obţinerea unei linii foarte robuste, cu o bună capacitate de reproducţie şi o mare longevitate. Acesta este şi motivul pentru care ,şi în cercurile columbofile, sunt aşa de apreciate rasele care sunt crescute timp foarte îndelungat în consangvinitate foarte strânsă. Acest lucru l- au făcut FRAŢII JANSSEN din ARENDONK sau ADRIANUS VAN DER WEGEN, fapt pentru care rasele acestor crescători, pentru a aminti numai doi, sunt aşa de apreciate în întreaga lume columbofilă.
Un experiment similar cu cel al lui EAST şi JONES sau cel al lui Dr. HAGEDOORN a fost realizat şi de Dr. ARNO MEYER din HAMBURG , care a încercat aceasta cu porumbei provenind din rasa HUYSKENS-VAN RIEL şi porumbei JANSSEN, de la DE KLAK din REUSEL.
Scopul acestor consangvinizări incestuoase la Dr. ARNO MEYER era obţinerea unui material consangvin, purificat de factori letali, care să fie apoi încrucişat, pentru a obţine hibrizi, cu bune performanţe de zbor. Din păcate, datorită decesului prematur, nu s-au putut materializa aceste planuri, cel care a profitat de pe urma muncii sale fiind RAYMUND HERMES, care a împerecheat porumbei din aceştia consangvini, din rasa HUYSKENS-VAN RIEL, cu descendenţi obţinuţi din împerecherea de fraţi din celebrul său “PIET”, rezultatul fiind obţinerea mai multor fondişti, cu rezultate de vârf la zborurile internaţionale. Din consangvinizarea liniei “DE KLAK” a fost obţinut celebrul “INZEST 127”, care a fost obţinut în urma împerecherii timp de patru generaţii de fraţi. Acesta, împreună cu “PIET”, fiind unul dintre cei mai buni reproducători, fiind bunicul unei porumbiţe 1-AS-Femele în Germania şi străbunicul locului 1.Int.Pau’96.
Un alt exemplu în acest sens este şi împerecherea de fraţi rezultaţi din perechea de aur a lui MARCEL BRAAKHUIS, practicată tot de către RAYMUND HERMES. Din combinaţii în care s-au folosit astfel de porumbei au fost prăsiţi 1.Nat Barcelona’92, 1.Int Dax’97, etc.
Aceeaşi metodă a fost folosită şi de PETER VAN DEN EYNDE, care încrucişa porumbei foarte consangvini din linia “Celebrei 131” a lui JAN DE WEERT, cu porumbei VAN WANROY sau VAN DEN BURGH, produşii astfel obţinuţi, câştigând CUPA EUROPEI ’86.
În urma celor prezentate mai sus, deducem valoarea ridicată de reproducţie a porumbeilor obţinuţi din consangvinitate foarte strânsă, aceasta fiind foarte apreciată de către experţi columbofili, cum ar fi PIET DE WEERD, RAYMUND HERMES, PETER VAN DEN EYNDE şi alţii, experienţa dându- le dreptate.
O altă grupă de columbofili, care nu sunt cu nimic mai prejos prin rezultatele obţinute, cred cu tărie în valoarea de reproducţie a porumbeilor obţinuţi din încrucişări. Un exponent important al acestei teorii este GERHARD SCHLEPPHORST, unul dintre cei mai cunoscuţi experţi columbofili internaţionali. Printre argumentele folosite de acesta sunt exemplele a mai mulţi reproducători renumiţi, care au provenit din încrucişări. Aici am aminti numai câţiva: “OUDE WITOGER VAN 33” şi “GROTE DUIVIN”, a FRAŢILOR JANSSEN, care au fost reproducători renumiţi, provenind din încrucişare JANSSEN x SCHOETERS, la fel se întâmplă şi cu perechea de aur a lui MEULEMANS, care este o încrucişare JANSSEN x VAN DEN BOSCH şi care a produs reproducători renumiţi, cum ar fi: “KADET”, “PIET”, “JUNIOR”, “BENJAMIN”, etc.
Un exemplu şi mai relevant este cazul perechii de aur a lui MARCEL BRAAKHUIS, aici femela acestei perechi, “OUDE ZWARTE”, provine dintr-o încrucişare TOURNIER x VAN HEE, ceea ce nu a împiedicat-o câtuşi de puţin să fie o reproducătoare excelentă. De asemenea o serie de fii şi fiice ai perechii de aur a lui MARCEL BRAAKHUIS, care era o încrucişare JAN AARDEN x TOURNIER x VAN HEE, au fost şi ei excelenţi reproducători.
În urma acestei prezentări ne aflăm din nou în dilemă în ceea ce presupune selecţia porumbeilor de reproducţie, căci din cele arătate mai sus am văzut că sunt porumbei de reproducţie excepţionali şi printre cei consangvini şi printre cei obţinuţi din încrucişări. În acelaşi timp trebuie spus că în ambele grupuri se află un număr şi mai mare de porumbei lipsiţi de valoare. De aici trebuie să tragem concluzia că singurul lucru care contează în selecţia porumbeilor voiajori este vitalitatea, dar cel mai greu este faptul că toate caracteristicile legate de vitalitate sunt caracteristici nevăzute, care pot fi doar intuite, dar niciodata stabilite cu exactitate.
Din acest motiv, un rol foarte important în selecţie revine “coşului”, acesta fiind indispensabil. Când spun indispensabil recunosc că “coşul” are un rol important în selecţie, dar trebuie să ne ferim de a cădea în iluzia că deţine rolul de “selecţioner absolut”, căci şi “coşul” prezintă o serie de disfuncţionalităţi, cu toate că el este “selecţionerul” care se apropie cel mai mult de principiul selecţiei naturale care se bazează pe vitalitate.
Una din disfuncţionalităţile sale este că niciodată nu se va şti exact ce s-a întâmplat în realitate cu porumbeii pierduţi sau întărziaţi. Se poate ca aceste fapte să se datoreze numai unui ghinion sau a unor factori vitregi. Un inconvenient mult mai mare al “coşului” constă în faptul că valoarea unui porumbel, arătată prin performanţele obţinute, se compune din două componente. Prima componentă este dată de valoarea genetică deţinută de acel porumbel, care este singura capabilă să asigure în continuare reproducerea unor exemplare valoraose. Cea de-a doua componentă, dar care nu este deloc neglijabilă, este condiţionarea de care a beneficiat acel porumbel din partea crescătorului cu ocazia angajării sale la concursuri. Aceasta, în multe cazuri poate fi hotărâtoare, acoperind multe din lipsurile prezentate de componenta genetică. Totodată există şi situaţii inverse, în care un porumbel cu o componentă gentică valoroasă este anihilată de o proastă condiţionare. Nu puţine sunt cazurile când mari campioni sunt foarte slabi reproducători, şi zburători mai puţin valoroşi sunt reproducători extraordinari.
Nu puţine sunt cazurile când sunt achiziţionaţi campioni, dar urmaşii lor obţin la zbor rezultate foarte slabe sau invers.
O anomalie şi mai mare în selecţia făcută de “coş” apare atunci când se compară numai porumbei ai aceleiaşi crescătorii, care au beneficiat, evident, de aceeaşi condiţionare. Şi în aceste cazuri sunt numeroase situaţii, când foarte buni zburători sunt reproducători mediocri şi zburători mai puţin buni sunt reproducători valoroşi.
Deci şi din aceste prezentări observăm că “coşul”, cu toate că este cel mai important factor în selecţia porumbelului voiajor, nu trebuie urmat orbeşte, în multe cazuri el vorbindu-ne în parabolele unui profet, care tocmai din acest motiv trebuie, cu mare atenţie, interpretate.
La urma urmei, tot vitalitatea, aceste calităţi care nu se pot palpa sau vedea, sunt diferenţa majoră dintre un Campion şi un porumbel “de duzină”.
Conform concepţiei Dr. J. C. BOM, există trei tipuri de vitalitate:
Vitalitate generată prin consangvinizare, datorită unei selecţii riguroase.
Vitalitate generată de încrucişare.
Vitalitate temporară, care se manifestă prin forma sportivă de moment. Forma sportivă fiind o stare de super-sănătate, care se manifestă în mod oscilant şi este generată de condiţionare şi bioritm.
Dr. J. C. BOM consideră că cel mai valoros tip de vitalitate este cel generat prin consangvinizare, deoarece practica a demonstrat că, de obicei, cu un zburător bun, obţinut în consangvinitate, se ajunge mai departe în domeniul reproducţiei decât cu unul la fel de bun obţinut prin încrucişare, cu toate că mai sus am dat o serie de exemple de buni reproducători care proveneau din încrucişări.
Totodată trebuie avut în vedere că într-un individ apar simultan toate cele trei tipuri de vitalitate. Aici vor fi unii tentaţi să mă contrazică, că nu poate apare într-un singur individ şi vitalitate generată de consangvinizare şi vitalitate generată de încrucişare. Totuşi acest lucru există, iar pentru aceasta trebuie să analizăm ce înseamnă consangvinizare şi ce înseamnă încrucişare. Daca privim lucrurile în mod simplist, onsangvinizarea constă în împerecherea de indivizi înrudiţi, iar încrucişarea, împerecherea de indivizi neînrudiţi, în mod exact, prin consangvinizare înţelegându-se împerecherea a doi indivizi, care sunt mai îndeaproape înrudiţi, decât înrudirea medie existentă în acea populaţie. Dacă analiză aceste aspecte aprofundat, ajungem la concluzia că la consangvinitate, indivizii fiind înrudiţi, în genotipul celor doi parteneri se vor întâlni mai multe gene identice (căci provin de la unul sau mai mulţi stămoşi comuni), ceea ce va duce ca în genotipul descendenţilor multe din perechile de gene să se găsească în stare de HOMOZIGOŢIE. În momentul când se reuşeşte o fixare în stare de HOMOZIGOŢIE a cât mai mulţi LOCUŞI de gene, care generează caracterele cantitative, generatoare da vitalitate, care au drept consecinţă apariţia de urmaşi valoroşi, în limbajul columbofil se vorbaşte de o rasă pură. Totuşi nu trebuie neglijată o anume variabilitate în cazul caracterelor neesenţiale, care variabilitate este manifestată în starea de HETEROZIGOŢIE a acestora, ce aduce un surplus de vitalitate.
Deci dacă disecăm problema, în cazul LOCUŞILOR, unde se obţine stadiul de HOMOZIGOŢIE, putem vorbi de consangvinizare, iar la cei unde se obţine stadiul de HETEROZIGOŢIE, putem vorbi de încrucişare. În acelaşi mod se prezintă şi lucrurile la încrucişare, vorbind din punctul de vedere anterior. Deci şi aici se vor obţine un număr de LOCUŞI în stare de HOMOZIGOŢIE cât şi un număr în stare de HETEROZIGOŢIE. Abordând problema în acest fel, observăm că în orice împerechere, fie că este consangvinizare, fie că este încrucişare, privite în mod simplist, de fapt avem de a face simultan cu ambele, atât cu consangvinizarea cât şi cu încrucişarea.
Aceasta este şi explicaţia că se întâlnesc reproducători foarte valoroşi, atât printre porumbeii consangvini, cât şi printre porumbeii proveniţi din încrucişări.
Arta constă în faptul de a obţine indivizi cu un grad mare de homozigoţie în caracterele care sunt generatoare de vitalitate, şi cu stare de heterozigoţie, în cazul caracterelor nesemnificative. O dovadă importantă a valorii vitalităţii date de homozigoţie este şi longevitatea acestor indivizi, care se transmite în cadrul familiei. În aceste cazuri se vorbeşte de “rase pure” şi “porumbei pur sânge”.
Această stare este definită de către geneticianul sud-african Dr. JAN BONSMA, ca “ERBZWANG”, tradus fiind ca “forţarea reproducerii”, deoarece indivizii cu o astfel de “zestre genetică” reproduc un mare număr de urmaşi valoroşi.
În acelaşi context, PIET DE WEERD, defineşte o rasă ca fiind o populaţie care rezistă la consangvinitate, prin aceasta atrăgând atenţia asupra faptului că nu este suficientă o stare de homozigoţie avansată, ci aceasta trebuie să se afle în acea constelaţie care asigură şi vitalitatea necesară.
Cu acest fapt ne întoarcem iarăşi la acel fapt nepalpabil şi invizibil care este vitalitatea. Ea este caracterizată de proprietăţi asemănătoare cu cele care descriu în scrierile religioase spiritul. Nu se vede, nu se poate atinge, nu se poate măsura, etc., dar există.
În lumea columbofilă au existat numeroase încercări de a clasifica porumbeii după calităţile lor exterioare. Există teorii ale aripii, ale ochilor, ale echlibrului porumbeilor cât şi al modelului porumbelului, există chiar încercări (şi unii susţin cu tărie aceasta) că se poate “măsura” vitalitatea porumbelului prin diferite metode, cum ar fi cea a pendulului cu fir cu plumb.
Pentru a fi un porumbel valoros nu este suficient ca el să exceleze în unul sau două dintre aceste domenii: aripă, ochi, musculatură, osatură, penaj, vitalitate, performanţe, etc., ci el trebuie privit “ca un întreg” şi să fie puse în balanţă toate lipsurile şi calităţile sale. Există din acest punct de vedere oameni care, printr-o apreciere a caracteristicilor şi performanţelor unui porumbel, corelate cu o apreciere intuitivă a vitalităţii, să poată da un pronostic, cu o mare şansă de realizare, a valorii de reproducător a porumbelului respectiv. Mulţi sunt cei care cred că pot face acest lucru şi se laudă cu el, dar puţini sunt într-adevăr capabili de aşa ceva. Este o mare bucurie şi şansă pentru acel columbofil care posedă aceste calităţi, care îi netezesc în mare parte drumul selecţiei.
Şi în urma acestui fapt, după ce s-au identificat posibilii reproducători valoroşi, mai rămâne deschisă o mare problemă şi anume aceea de a găsi pentru acel porumbel un partener pe valoarea sa, care să permită transmiterea caracterelor dorite şi să le compenseze pe cele deficitare.
În urma celor discutate cu privire la vitalitate şi “puritatea rasei”, cel mai sigur mod de abordare a problemei formării cuplurilor este cea de a împerechea bun cu bun. Aici trebuie să fim atenţi că, în foarte multe cazuri, un bun zburător nu echvalează întotdeauna cu un bun reproducător. Dacă în decursul practicii s-au identificat reproducători valoroşi este indicată împerecherea acestora între ei, fără a ţine prea mult cont de faptul dacă sunt înrudiţi sau cât de înrudiţi sunt. Există nenumărate exemple în acest sens. Unul dintre cei mai buni zburători şi reproducători ai lui ALOIS STICHELBAUT, care a pus şi baza acestei rase, a fost “OUDE BLEKE”. Neavând altă porumbiţă pe care să o considere demnă de acesta, ALOIS l-a împerecheat cu propria sa mamă, rezultatul fiind senzaţional, fiul acestei perechi fiind “OPGEPLAZENE”, unul dintre cei mai buni zburători şi reproducători ai rasei STICHELBAUT.
Nu trebuie să ne pierdem în prea multe amănunte exetrioare de apreciere a porumbelului, atâta timp cât suntem siguri de valoarea sa ca reproducător.
În pofida faptului cä reproducătorii excelenţi sunt foarte rari şi o mare parte din cei existenţi sunt distruşi prin împerecheri proaste. În acest sens sunt foarte interesante părerile publicate de PIET DE WEERD în anul 1998 într-un interviu din revista “GUT FLUG”. Aici se afirmă faptul că bunii fondişti de obicei nu sunt porumbei frumoşi, ori sunt prea lungi, ori au coadă lungă, altădată se crede că nu au spatele suficient de puternic sau au capul urât, etc. tocmai zborurile lungi şi grele scot în prim plan acest tip de porumbei, care nu este agreat de mulţi crescători. În momentul când crescătorul deţine un astfel de exemplar, în loc să-l împerecheze cu o porumbiţă de aceeaşi valoare şi acelaşi tip, el se străduieşte să corecteze aceste “deficienţe” pe care le posedă AS-ul său, împerechindu-l cu o porumbiţă frumoasă în accepţiunea lui, dar prin aceasta nu face decât să anihileze toate calităţile deţinute de acel AS.
De aceea, pentru a realiza un bun cuplu de reproducţie, pe lângă cerinţa de a împerechea bun cu bun, trebuie avut în vedere ca cei doi parteneri să nu aparţină unor tipuri de porumbei prea diferiţi, deoarece atunci apar disocieri de caractere. De obicei perechile de reproducţie care produc urmaşi foarte diversificaţi nu sunt perechile cele mai reuşite.
În cazul introducerii unui zburător bun la reproducţie, dar care încă nu a fost testat ca reproducător, este bine să fie împerecheat cu un reproducător verificat, pentru a putea stabili cât mai repede valoarea sa ca reproducător.tot din acest motiv este bine să fie reţinuţi în fiecare an puii celor mai buni zburători, pentru a le putea depista timpuriu şi calităţile de reproducători.
Un bun zburător trebuie să posede atât rezistenţă fizică şi psihică, cât şi viteză, fapt pentru care trebuie urmărit ca într-un cuplu de reproducţie să existe aceste calităţi, fiecare fiind prezentă mai mult în unul sau celălalt, dintre cei doi parteneri care formează cuplul. Aici este foarte interesantă opinia italianului TESIO, care este unul dintre cei mai mari cunoscători ai creşterii cailor de cursă. În opinia sa, armăsarul trebuie să reprezinte forţa, iar iapa viteza. Pentru aceasta el înhăma armăsarii la un butuc de lemn şi erau puşi să tragă acest butuc în alergare pe o anumită distanţă. Armăsarul care realiza acest lucru în cel mai scurt timp era împerecheat cu cea mai rapidă iapă.
Astfel, şi în cuplurile columbofile trebuie urmărit ca de preferinţă masculul să reprezinte forţa, iar femela viteza, cu toate că sunt cunoscute perechi bune de reproducţie alcătuite şi în mod invers, dar întotdeauna trebuie urmărite aceste două principii.
De aceea sunt foarte frecvente cazurile când din împerecherea a doi fondişti buni nu se obţin urmaşi prea grozavi, tocmai pentru că lipseşte viteza. În acest caz, pentru a ieşi cât mai repede din impas, se pot împerechea aceşti porumbei cu buni vitezişti, rezultatele nelăsându-se mult aşteptate, cu toate că va creşte numărul de porumbei pierduţi. Acesta este şi principiul lui JAN GROENDELAERS, care spune că numai prin achiziţia de porumbei de viteză se pot realiza progrese la toate categoriile de distanţe.
Din toate faptele prezentate mai sus se vede cât de grea este găsirea unei metode adecvate de reproducţie, aceasta implicând multă stăruinţă şi o bună cunoaştere a raselor celebre cu care trebuie să facem în permanenţă comparaţie. O componentă deloc de neglijat este şi norocul, foarte multe perechi de reproducţie apărând în mod întâmplător, de unde şi celebrele cuvinte ale lui PIET DE WEERD: “Cel lipsit de noroc nu trebuie niciodată să se dedice columbofiliei”.
Sursa : www.stanciu.porumbeivoiajori.ro/mastrii-vazduhului/
